VASILE
Dimineață rece de aprilie. Cer înnorat și neprietenios. Vântul flutură tăios hainele subțiri, poate prea subțiri în iluzia noastră că primăvara și-a intrat pe deplin în drepturi. Toți suntem grăbiți, încruntați și încrâncenați. Trecem unii pe lângă alții fără să ne observăm. Picături mici de ploaie cad ritmic peste oraș. Ajung zgribulită la servici și binecuvântez căldura primitoare a biroului în care lucrez. Îmi pregătesc o cafea. Apuc ceașca fierbinte cu ambele mâini și privesc fără țintă pe geam. E momentul meu intim de dimineață când mă detașez de tot și de toate. Totuși ochiului meu nu-i scapă tramvaiele vechi care abia se târăsc pe șine, mașinile care merg bară la bară, coada din colțul străzii unde se vând covrigi calzi masa săracului de dimineață. Și deodată îl zăresc. Un copil micuț, murdar, cu un acordeon la fel de mare ca și el. Stătea pe trotuar în fața clădirii impozante a unei bănci. "Nimic neobișnuit", îmi zic. Un cerșetor ca mulți alții pe lângă care trecem zilnic ca pe lângă niște obiecte. Și totuși ceva era altfel. Copilul își trecu liniștit curelele acordeonului peste umeri și începu să cânte. Acorduri minunate se revărsau în stradă. Am stat la geam și am privit la început nepăsătoare. Cafeaua mă înviorase și simțurile se treziră la viață. Simțeam cum muzica îmi pătrunde încetul cu încetul în suflet. Copilul chiar avea talent . Îi vedeam capul micuț aplecat peste clape. Era teribil de serios. Dintr-o data ziua era parcă mai luminoasă. Am clipit de câteva ori. Afară era tot întunecat, vântul sufla la fel de rece și ploaia parcă se întețise. Dar el continua să fie acolo pe trotuar cântând mai departe fără ca nimic să-l tulbure. Vedeam cum ploaia i se scurgea pe față, pe mâini, pe degetele micuțe care alergau neastâmpărate pe clape. Un zâmbet mi-a mijit în colțul buzelor. Acest micuț îmi dăruia atât de mult fără să știe. Și dintr-o data am avut o strângere de inimă. Bietul copil, poate îi era foame, poate îi era frig. În timp ce sufletul meu se delecta cu acele sunete minunate, el stătea acolo tremurând. Nu am văzut pe nimeni să se oprească , să întoarcă măcar capul, să arate că-i pasă. Nimeni.
-Cară-te dracului de aici.
Am făcut ochii mari. Bodyguard-ul băncii lovea cu piciorul trupul micuț. Copilul se aplecă peste acordeon.
-Numai da nene, numai da, că-l strici, imploră micuțul.
Se puse în așa fel să apere instrumentul cu care își câștiga existența, el și poate cine știe câți alții în spatele lui.
-Cară-te, cară-te, strigă ca turbat bărbatul în timp ce continuă să lovească. Loviturile nimeriră din plin. Deoarece copilul nu se mișcă, înverșunat îl trase de subțiori câțiva metrii mai încolo. Acordeonul se rostogoli pe asfalt.
-Să te înveți minte nenorocitule să mai vii aici, fira-i al dracului, e bine? E bine? Spune nenorocitule, e bine?
Agresorul își desăvârșea opera descărcându-și furia și pe bietul instrument.
Câțiva trecători se opriră curioși, dar nu ca să intervină ci doar ca să-și scoată telefoanele de ultimă generație cu care să filmeze scena. Nu în fiecare zi ți se servește așa ceva la micul dejun.
-Da-i, lovește-l, așa, lovește-l din nou, încurajă un cinefil amator de pe margine.
Probabil secvențele filmate nu erau destul de sângeroase pentru a fi împărtășite și prietenilor. Era o ocazie ce nu trebuia scăpată, nu-i așa? Un ultim șut, o ultima înjurătură și bodyguardul își frecă mâinile satisfăcut. În fața băncii era "curat". El își făcuse meseria, își îndeplinise obligațiile de servici .Lumea era mulțumită și toți ce-i ce asistaseră la scenă se răspândiră care încotro.Totul a durat foarte puțin, cât să savurezi o cafea dimineața. Am lăsat ceașca pe pervaz și am ieșit cât am putut de repede afară. Micuțul își ștergea lacrimile amestecate cu picăturile de ploaie, cu mâneca murdară a hăinuței sale. Atunci am oservat cum din buza spartă i se scurgeau dâre de sânge. El continuă să se șteargă și apoi își tapona cu dosul palmei buza umflată. Se apleca cu greu și-și luă acordeonul pe care-l atârnă după un umăr. Ud leoarcă se îndepărta cu pași nesiguri.
-Hei, am strigăt eu, cum te cheamă?
-Vasile, a răspuns fără să se întoarcă.
Am rămas în ploaie preț de câteva clipe, apoi m-am refugiat înăuntru. Nu am avut curajul să mă duc după el să-l opresc, să-i spun câteva vorbe bune, să-l încurajez...
M-am refugiat în locul călduț în care lucrez. Sufletul însă îmi era greu ca o piatră, iar în inimă simțeam o durere insuportabilă.
Preț de câteva minute Vasile dăruise atât de mult în timp ce noi ceilalți am fost nepăsători. Unii chiar niște fiare. Bestii cu chip de om. În timpul asta probabil Vasile cântă mai departe în fața altui sediu de bancă pentru supraviețuire, fiind oricând gata să mai primească drept răsplată o noua porție. De bătaie.
