Andrei Plesu - Cele trei calitati ale lui Razvan Mihai Ungureanu

Cand, in 1998, l-am invitat pe Mihai -Razvan Ungureanu sa devina subsecretar de stat in Ministerul de Externe, eram sigur ca are toate calitatile necesare functiei cu pricina, dar eram, de asemenea, aproape sigur ca demnitatea pe care i-o propuneam urma sa fie un simplu episod din biografia sa. Cerusem unui ins studios si scolit sa-si amane, un timp, proiectele academice pentru a sprijini un proiect obstesc. "In tarile noastre, e prea devreme sa lasam politica in mainile politicienilor" - imi spusese Bronislaw Geremek cand il intrebasem daca i se pare utila si legitima decizia unor intelectuali de a intra in politica. Eram convins ca Razvan va asuma o asemenea angajare, dar ca va recupera rigorile carierei universitare de indata ce isi va fi facut datoria. M-am inselat. N-aveam de unde sa stiu, atunci, ca diplomatia si politica in genere erau, pentru el, nu simple dexteritati anexe, conjuncturale, ci ingredientele unei vocatii. Razvan poate reveni, oricand, in teritoriul cercetarii stiintifice si poate fi, oricand, un excelent profesor. Dar incep sa cred ca nu aceasta va fi optiunea lui ultima . Mai mult: incep sa cred ca va fi pacat - si pentru el, si pentru comunitatea autohtona - sa renunte la oficiul public, in versiunea lui politica. Daca clasa politica romaneasca are nevoie de aer proaspat - ceea ce se repeta tenace si ineficient de multa vreme - , atunci tocmai oameni de croiala lui Mihai- Razvan Ungureanu trebuie " clonati" si pusi la locul potrivit. Am in vedere, intre altele, trei calitati, carente in viata noastra publica, dar bine illustrate de autorul acestei carti. Cea dintai este dimensiunea Din pacate, la noi, a prins radacini ideea "folclorica" potrivit careia politicianul trebuie sa fie "baiat destept" si culturala. pragmatic. Fara prea multe fasoane carturaresti, fara lecturi, fara "intelectualisme". O astfel de definitie exclude, din plecare, toate varfurile istoriei politice ale lumii, de la Marc Aureliu la Churchill, de la Napoleon la de Gaulle. Oamenii de viziune nu sunt niciodata simpli administratori sau strategi marunti ai unor triviale jocuri de culise. Nici Titulescu nu era un simplu functionar superior, nici Helmut Schmidt un ingust om de cabinet. Evident, nu orice invatat e pregatit sa preia functii importante in ierarhiile puterii, dar e foarte bine cand oamenii de stat sunt si cultivati. Ambianta romaneasca nu crede, insa, in biblioteca. In cel mai bun caz, ia rudimentara memorie scolara a unui Vadim Tudor drept "eruditie". Sunt cu atat mai incantat sa vad un ministru de externe capabil - asemenea lui Razvan Ungureanu - sa conferentieze despre relatiile romano-ruse in prima jumatate a secolului 19, sa citeze cu naturalete din Oscar Wilde, din Voltaire si din Psalmi, sa ia premiul " Mihail Kogalniceanu" al Academiei Romane pentru o lucrare istorica intitulata Convertire si integrare in societatea romaneasca la inceputul epocii moderne si sa vorbeasca aplicat despre rolul "strainului" in consolidarea modernitatii romanesti. Si asta fara sa neglijeze discursul strict "tehnic" privind "politica energetica externa a UE" sau "indicatorii macroeconomici" ai tarilor candidate. O a doua calitate, care unora li se pare pur ornamentala, e politetea. Include aici buna educatie, civilizatia formularii si a tonului, refuzul oricarei agresivitati si grosolanii. In toate manifestarile sale publice, Mihai-Razvan Ungureanu a stiut sa pastreze un echilibru al gestului si o masura a limbajului, de natura sa-I contamineze chiar si pe dusmani. Felul in care a inteles sa demisioneze, cu o declaratie necomplezenta, dar de o remarcabila amenitate, felul in care a navigat in apele tulburi ale conflictului dintre seful sau politic (Calin Popescu-Tariceanu) si seful statului (Traian Basescu), felul in care obisnuia sa raspunda, in interviuri, intrebarilor celor mai incomode, toate acestea au adus in mediul politic dambovitean o rara nota de salubritate. A treia calitate e un anumit simt al oportunitatii si al orientarii politice. Mihai-Razvan Ungureanu a inteles la timp ca nu poti implini, ca ministru, nici un demers politic, nici un proiect fara sustinere politica, fara un sistem de alianta si acomodari intretinut asiduu, dincolo de idiosincrazii si prejudecati. Razvan a reusit, pornind de la acest principiu, sa nu supere radical pe nimeni, sa nu se inconjoare de usi inchise. Politica inteleasa nu ca batalie grobiana, ci ca arta a compromisului, adica a negocierii - iata o perspectiva neluata in seama la noi de cei care nu cred decat ori in lovitura sub centura, ori in "moralina" demagogica. Acestor trei calitati esentiale li se adauga, fireste, si altele: harnicia, puterea de munca (exasperanta uneori pentru colaboratori), ambitia, increderea in sine, tactul, zelul administrativ etc. Adaug ca toate sunt calitati riscante. Il contemplu adesea pe mai tanarul meu amic cu o ( nu intotdeauna marturisita ) ingrijorare. Pariul lui implica uneori, inzestrari acrobatice, relativisme dizolvante, melancolii, vanitati, cinisme de circumstanta si deceptii. Razvan e prea inteligent ca sa nu le stie. Dar sunt incredintat ca modul lui tonic de a se confrunta cu sine si cu lumea din jur ("nu veti auzi de la mine o profetie negativa"- spune el, la un moment dat, unui ziarist hartuitor) va fi dublat mereu de luciditate si discernamant. Restul e destin. Si va fi, deopotriva, istorie, caci prevad autorului o traiectorie publica de ordinul exceptiei.

 Andrei Plesu, text publicat in cartea "Fata catre fata. Intalniri in fata si portrete"

Doi atleti- Autor: Mircea Cărtărescu

Doi atleţi aleargă pe două poduri paralele peste un fluviu: un pod e de piatră, celălalt de scânduri putrede. Cel care trece peste podul de piatră e însoţit de limuzine mergând încet în urma lui, filmându-i mişcările, de reporteri pe motociclete, înregistrându-i respiraţia, de oameni care-l iubesc şi-l împing înainte cu bătăile inimilor lor. Celălalt e singur. Picioarele îi alunecă pe scândurile mucegăite, îi scapă prin găurile dintre scânduri. Din când în când e lovit de pietre aruncate de cei de pe malul său, propriii săi compatrioţi. Atleţii sunt la fel de buni, dar competiţia nu e la fel pentru amândoi. De fapt, am putea spune că nu e aceeaşi competiţie. Atletul de pe podul de piatră va câştiga şi va fi purtat în triumf. Celălalt va fi blamat pentru eşecul său. Toţi vor spune: eşti un prost atlet, cum te puteai măcar gândi să-l concurezi pe marele X? Din acest motiv, pentru că eşti prost atlet, ai pierdut, nici o altă explicaţie nu e luată-n considerare. Regula cea mai importantă în acest joc e că nu ai voie să te plângi. Nimeni nu va crede măcar o clipă că alergătorul singuratic poate câştiga. Compatrioţii lui spun înaintea fiecărei curse, cu răceală şi dispreţ: n-are şanse. Concurenţii săi par aureolaţi: au luat premii peste premii. De atâtea premii, nimeni nu le mai vede performanţele. Premiile sunt cele care contează. Ei aleargă acoperiţi de medalii ca de nişte solzi sclipitori. Le-au câştigat pe poduri netede, solide, sigure, construite mult înainte ca ai tăi să încropească măcar cel mai primitiv pod de funii. Nimeni nu le pune piedică pe traseu, nimeni nu-i loveşte din mers. Celălalt aleargă într-un maieu găurit şi târăşte de picior, ca o ghiulea, reputaţia proastă a alor săi. La decenii după ceilalţi, iată că şi bătrânul pod de scânduri, prin munca, de asemenea sub o ploaie de pietre, a câţiva oameni, începe să arate mai bine. Scândurile rupte sunt înlocuite, se mai bat câteva cuie, se mai curăţă din mucegai. Piatra încă nu e de atins, dar măcar podul permite de-acum trecerea de pe un mal pe altul. Atletul aleargă acum mai uşor, şansele lui sporesc. Dar imediat apar strigăte: pe ce bani s-a făcut podul? Nu cumva din banul public? Nu cumva se puteau folosi altfel? Nimeni nu vede că ceilalţi au investit de o sută de ori mai mult şi că fiecare dintre biruinţele lor e rezultatul acestor bani bine cheltuiţi. Se strigă: dărâmaţi podul! Alungaţi echipa care l-a consolidat! Se închid ochii la rezultate, căci acum atletul începe să mai şi câştige câteodată, alergând mai departe într-o singurătate bestială. Nu ceilalţi, ci compatrioţii lui îi neagă orice realizare, zdruncină podul, doar-doar alergătorul va cădea în apă. În aceste condiţii, alergătorul nostru trebuie să fie de multe ori mai bun decât celălalt, care este purtat spre victorie nu doar de talentul său, ci de întregul sistem construit în jurul acestuia, capabil să-l stimuleze, să-l ridice, să-l educe, să-l promoveze şi să-l construiască, până la urmă. Trebuie să fie cu mult mai puternic ca să câştige. Iar dacă va câştiga totuşi, la capătul unui efort epuizant, în ciuda tuturor, se va vedea recompensat de ceilalţi, nu de ai lui. Oricine a vrut vreodată să facă ceva adevărat la noi ştie la ce mă refer. sursa: Evenimentul Zilei

MRU-"Un zâmbet în umbră..."

"De la începutul carierei mele politice şi până în prezent, viaţa politică românească a câştigat în accent şi zgomot, a pierdut însă destul de mult în substanţă. E o ciclicitate naturală care anunţă instalarea inevitabilă într-un viitor apropiat a unei alte generaţii politice. Cred că atributul esenţial al politicianului ar trebui să fie reprezentat de proiectul care îi susţine şi îi justifică implicarea. Un politician fără proiect, un om politic care nu crede într-un ideal nu poate fi de folos propriei naţiuni. Noi avem un mare deficit de planificare a propriei bunăstări. De aceea este nevoie să ne uităm spre oamenii politici cu speranţa că vor fi capabili să ghicească şi să construiască răspunsuri adecvate la întrebările sau neliniştile noastre. E nevoie de proiect, proiect, proiect...

În fiecare dintre activităţile mele există succese sau neîmpliniri. Încerc să fiu cât de riguros şi de exact cu programul academic – de la întâlnirile cu studenţii până la doctoranzi şi conferinţe, fără să neglijez ceea ce de fapt constituie bucuriile simple ale vieţii mele: un concert bun, un film bun, o carte bună. Succesele academice se măsoară nu doar în gradul de atenţie sau de interes stârnit în rândul auditoriului, ci şi în numărul cărţilor şi al studiilor. Mă bucur că am timpul mai bine organizat şi răgaz suficient pentru a încheia şantiere academice, proiecte de cercetare începute cu mult timp în urmă. Aştept ca ele să capete existenţă fizică între coperţile unor viitoare volume. Îmi doresc să pot, într-un interval de timp onorabil, să închei o monografie la care lucrez de câţiva ani buni, consacrată Moldovei primei jumătăţi de secol XIX şi domniei lui Mihail Sturdza. În ceea ce priveşte succesele profesionale în poziţia mea de acum... despre ele ştiu puţini. Aşa trebuie să fie. Un zâmbet în umbră...

O dată cu împlinirea acestei vârste îmi urez sănătate. În rest... pot spune doar că acolo unde e nevoie de mine, acolo sunt, ca oricare alt cetăţean al acestei ţări. Vreau să văd minunile pe care le aştept de atâta vreme."

sursa jurnalul.ro

Pana cand liberali?

E clar ca oameni de formatiune liberala, foarte bine pregatiti nu suporta sa stea sub aceeasi palarie cu Crin Antonescu . Liderul liberal nu este omul potrivit pentru conducerea acestui partid si nu il vad nicidecum in functia de presedinte de tara. Un om care habar nu are ce se intampla in partid cu doua ore inainte ca d-l Melescanu sa accepte postul de director SIE nu il vad capabil sa conduca o tara. Ar fi o gluma proasta. Cati liberali trebuie sa mai plece sau sa fie dati afara pana ce actuala conducere a acestui partid se va trezi? Retorica lui Crin Antonescu este una de maidan si pe mine cel putin nu ma convinge. Inca astept o miscare liberala care impreuna cu o miscare ecologista sa formeze un puternic pol de dreapta. Ma gasesc in situatia de nu avea ce vota la urmatoarele alegeri.

vodafone proteste telefoane gratis