Mircea Cărtărescu: „Abandonarea etniei rome, care, fie că ne place sau nu, este o moștenire istorică și o zecime din poporul român, ar fi un mare eșec al nostru, al tuturor”.
În timpul Primului Război Mondial, atât francezii, cât şi germanii tipăreau broşuri de propagandă în care-i prezentau pe inamici drept brute ucigaşe şi violatoare, monştri cu faţă umană care nu merită decât exterminarea. Erau şi prezentate cazuri concrete, cu detaliile cele mai revoltătoare: femei molestate în grup, prunci dezmembraţi, bătrâni torturaţi. Unele dintre aceste cazuri erau inventate de propagandă, dar altele erau cât se poate de reale. În vremuri de război, fiara sparge pojghiţa de civilizaţie din om. Civilizaţia, cu toate inhibiţiile ei (să nu furi, să nu ucizi, să nu râvneşti la femeia altuia), este o haină subţire peste natura noastră primitivă, şi-n cazul acesta e adevărat că haina-l face pe om.
În situaţii speciale: războaie, ciocniri de civilizaţii, intersectări etnice şi culturale, despuierea de umanitate a câtorva indivizi este inevitabilă. Rău e însă când exemplul lor e popularizat excesiv, emoţional, violent, ca să producă senzaţia că tot grupul din care face parte individul e subuman şi monstruos. E teribil când se instigă la eliminarea din omenire a unei faţete a acesteia, în numele superiorităţii şi purităţii altora. Căci frumuseţea omului constă tocmai în diversitatea sa. De-a lungul vremii însă, oameni deplini, după toate criteriile umanităţii, ca negrul, evreul, femeia, musulmanul, homosexualul, au fost descrişi ca fiind neoameni sau nu deplin oameni şi au fost trataţi ca atare. Rău este, prin urmare, să facem discriminări etnice, religioase sau de gen între oameni, indiferent în ce punct ne-am situa. Când începem să discriminăm, deschidem calea către soluţii radicale care, împinse la extrem, pot duce la tragedii şi la propria noastră dezumanizare.
Ţiganii din România sunt fiinţe umane şi cetăţeni români ca fiecare dintre noi. E uimitor că trebuie reamintite din când în când asemenea lucruri. Putem discuta avantajele şi dezavantajele democraţiei sau ale declaraţiei universale a drepturilor omului. Dar dacă am căzut de acord cu principiile lor, nu mai putem să le negăm ţiganilor umanitatea şi deplina cetăţenie. Nu-i mai putem descrie la nesfârşit ca pe o etnie de psihopaţi şi criminali, un grup apatrid, primitiv şi nenorocit, aşa cum foarte mulţi români îi consideră azi. De fapt, statul român este multietnic şi fiecare cetăţean al său e la fel de cetăţean ca oricare altul. În orice condiţii, statul are datoria să-şi protejeze cetăţenii, înăuntrul şi în afara graniţelor sale. Tot statul trebuie să aplice şi legea în fiecare caz individual în parte.
Primesc mereu pe e-mail, dar citesc şi în presă texte exasperate despre faptul că suntem confundaţi peste tot în lume cu ţiganii, că violurile şi tâlhăriile acestora lezează grav imaginea po porului nostru. Am întâlnit şi eu confuzia asta pe unde am hălăduit. Mi s-a spus de curând în Italia, cu naivitate şi bună-credinţă: „Dar dum nea voastră nu sunteţi de origine română, nu-i aşa? Nu semănaţi cu românii, sun teţi mai deschis la culoare...”. Lăsând însă la o parte sfânta ignoranţă, vina pentru ea nu e nici a ţiganilor, nici a românilor. Confuzia este cel mai adesea voită. De vină sunt cei care împart popoarele în superioare şi inferioare, într-un nesfârşit lanţ al umilirii. Mulţi dintre italienii care mănâncă azi româ ni şi ţigani pe pâine se consideră superiori acestora, uitând că ei înşişi au fost supuşi unor umilinţe înspăimântătoare, ca imigranţi, în ţările unde-au pribegit cu un secol în urmă, şi că au pricopsit acele ţări cu Mafia şi Camorra. Comparând situaţia imi granţilor români în Spania cu cea din Italia, înţelegem prea bine originea scandalului italian: politicile proaste, discriminatorii faţă de imigranţi, combinate cu dificul - tăţile economice şi cu ascensiunea extremei drepte. Restul nu sunt decât pretexte. Câţiva ţigani (ca şi câţiva români, italieni, americani, congolezi şi cine mai vreţi) au violat şi vor mai viola, au ucis şi vor mai ucide cât e lumea şi pământul, căci vom plăti mereu pentru originea noastră animală, dar cu adevărat criminal e să ajungem de-aici la ideea că ţiganii sunt, luaţi în ansamblu, un blestem şi-o nenorocire pentru cei în mijlocul cărora trăiesc.
Nu ne foloseşte la nimic să batem mereu monedă pe diferenţa etnică dintre români şi ţigani. Ea este limpede pentru oricine înţelege ceva pe lume. Dar să vorbeşti de superioritate şi inferioritate înseamnă să fii rasist. Mai ales că nu în primul rând confuzia cu ţiganii duce la dispreţul pentru români în lume. Românii au fost dispreţuiţi şi în trecut total independent de problema ţigănească: în Ardeal, de pildă, ei au fost timp de secole oaia neagră a Imperiului Austro-Ungar.
Toate acestea nu înseamnă că nu există multe şi extrem de dificile probleme ale etniei rome, scufundate în sărăcie, subdezvoltare şi infracţio nalitate. Handicapul său este unul social şi cultural însă, motivat istoric, şi nu unul genetic. Nu vom rezolva aceste probleme nici cu uşurinţă şi nici prin instigare la ură şi la dispreţ. Abandonarea etniei rome care, fie că ne place sau nu, este o moştenire istorică şi o zecime din poporul român, ar fi un mare eşec al nostru, al tuturor.
sursa: Evenimentul Zilei-27 februarie 2009
duminică, 27 februarie 2011
vineri, 18 februarie 2011
Oglinda goală-Mircea Cartarescu
Cu evenimentele săptămânii care-a trecut, partidul de guvernământ a egalat, fără nicio îndoială, imaginea de partid corupt pe care PSD-ul o avusese pe vremea guvernării Năstase.
Sunt de acord cu preşedintele Băsescu că aici nu mai e nimic de făcut. Nici măcar nu sunt dezamăgit: asta e România. Se vine la guvernare cu idei nobile, se pleacă înglodat în ticăloşii. În cei douăzeci de ani de democraţie am avut de câteva ori de doi bani speranţă: la Revoluţie, în Piaţa Universităţii, la câştigarea alegerilor de către Emil Constantinescu şi de către Traian Băsescu şi Alianţa D.A. Şi, măcar unii dintre noi, chiar şi la câştigarea, neaşteptată şi "împotriva cursului jocului", ca un gol în prelungiri, a ultimelor alegeri de către acelaşi Băsescu.
De fiecare dată speranţele noastre s-au năruit. De fiecare dată adversarul din umbră (moştenirea noastră orientalo-comunisto- securistă manifestată prin amoralitate şi corupţie) s-a dovedit mai puternic. Dar până acum identificam acest adversar cu stânga cripto-comunistă, cu PSD-ul şi sateliţii săi. Era aşa de reconfortantă situaţia în care vedeam răul politicii româneşti în monstruoasa coaliţie PSD-PRM-PC. Trec astăzi pe sub adevărate furci caudine când, fiind un om de bună-credinţă, sunt silit să recunosc că partidele "curate", cele pe care am mizat, nu se mai disting cu nimic de celelalte. Alianţa D.A. şi-a bătut joc şi de dreptate, şi de adevăr, şi de viitorul nostru, nu altfel decât ar fi făcut-o adversarii.
Priviţi în ce hal a ajuns liberalismul la noi. Ce om cinstit mai poate crede în bunele lor intenţii, în condiţiile în care, de ani buni, iar acum pe faţă, "pretinii" lor sunt PSD-iştii? Cine mai poate crede într-un spirit liberal necorupt, în urma alianţei cu Voiculescu? Este monstruos şi revoltător ce se întâmplă.
N-aş fi crezut niciodată să fiu martorul unei asemenea strâmbări a drumului acestui partid în care am crezut mai mult decât în oricare altul. Răul pe care Crin Antonescu îl face azi ideii liberale în România este incalculabil. Intrarea în coaliţia stângii va ruina partidul, îi va anula credibilitatea, va duce la anihilarea singurului nucleu de europenism pe care-l mai aveam.
Priviţi şi mamutul cu picioare de lut al PDL-ului: nimic de făcut, vorba lui Băsescu. Şpăgari, traficanţi de influenţă, interlopi de cea mai joasă speţă protejaţi de colegii lor din parlament. În condiţiile în care se punea problema aderării la spaţiul Schengen. E de necrezut şi de neiertat. Ştiam, fireşte, că PD, fostul partid al lui Roman, nu era decât latura mai reformatoare a FSN-ului. Dar Băsescu îl ridicase de la 7 la sută şi-i dăduse oarecare credibilitate. Azi buldogul muşcă mâna care l-a hrănit. Nimic pe lume nu m-ar mai putea determina să votez vreodată un asemenea partid, nici măcar, ca până acum, ca să aleg răul cel mai mic. De fapt, îmi dau seama cu tot mai mare uimire că la alegerile următoare n-am pe cine vota. O să-l votez naibii pe Dan Diaconescu, ca bâlciul să fie deplin. Măcar aflu şi eu dacă e adevărat că înecatul de la Cernavodă a călătorit în timp ca să-i ucidă pe părinţii fetei...
Dacă nu cumva oamenii curaţi din PDL, aripa lor liberală, îşi vor da seama, acum, în ceasul al unsprezecelea, că nu mai are sens să rămână lângă şpăgari şi nemernici. Nimic nu-i mai reţine acolo. Nu mai pot avea nici speranţa câştigării alegerilor, nu mai pot conta nici pe sprijinul preşedintelui. Creuzetul lor de idei a fost sufocat de fumul gros al greilor partidului. Nu s-a ales nimic din eforturile lor de clarificare doctrinară. Visez la constituirea unui partid mic, deocamdată fără pretenţii de ascensiune la putere, cu Monica Macovei, Valeriu Stoica, Sever Voinescu, Teodor Baconschi, Cristian Preda şi ceilalţi de aceeaşi calitate, un partid cu care să mă pot identifica, pe care să-l pot vota ştiind că nu are şanse, dar măcar s-o fac cu inima împăcată.
Monstruoasa coaliţie poate să se instaleze la guvernare, Crin sau Ponta se pot aşeza pe tron, la Cotroceni. Fie ce-o fi şi întâmplă-se ce s-o-ntâmpla, căci schimbări în bine nu mai aştept. Dar aş vrea să ştiu şi eu că mă reprezintă cineva în spectrul politic, căci doar fiecare dintre noi trebuie să se regăsească undeva. Cel mai cumplit lucru care ţi se poate întâmpla e să te trezeşti dimineaţa, să te uiţi în oglindă şi să nu vezi pe nimeni. Asta este, de două decenii, viaţa politică a României: o oglindă goală, cu luciul mâncat de pete, în care nu se mai recunoaşte nimeni.
Vineri, 11 Februarie 2011
sursa: Evenimentul Zilei
Sunt de acord cu preşedintele Băsescu că aici nu mai e nimic de făcut. Nici măcar nu sunt dezamăgit: asta e România. Se vine la guvernare cu idei nobile, se pleacă înglodat în ticăloşii. În cei douăzeci de ani de democraţie am avut de câteva ori de doi bani speranţă: la Revoluţie, în Piaţa Universităţii, la câştigarea alegerilor de către Emil Constantinescu şi de către Traian Băsescu şi Alianţa D.A. Şi, măcar unii dintre noi, chiar şi la câştigarea, neaşteptată şi "împotriva cursului jocului", ca un gol în prelungiri, a ultimelor alegeri de către acelaşi Băsescu.
De fiecare dată speranţele noastre s-au năruit. De fiecare dată adversarul din umbră (moştenirea noastră orientalo-comunisto- securistă manifestată prin amoralitate şi corupţie) s-a dovedit mai puternic. Dar până acum identificam acest adversar cu stânga cripto-comunistă, cu PSD-ul şi sateliţii săi. Era aşa de reconfortantă situaţia în care vedeam răul politicii româneşti în monstruoasa coaliţie PSD-PRM-PC. Trec astăzi pe sub adevărate furci caudine când, fiind un om de bună-credinţă, sunt silit să recunosc că partidele "curate", cele pe care am mizat, nu se mai disting cu nimic de celelalte. Alianţa D.A. şi-a bătut joc şi de dreptate, şi de adevăr, şi de viitorul nostru, nu altfel decât ar fi făcut-o adversarii.
Priviţi în ce hal a ajuns liberalismul la noi. Ce om cinstit mai poate crede în bunele lor intenţii, în condiţiile în care, de ani buni, iar acum pe faţă, "pretinii" lor sunt PSD-iştii? Cine mai poate crede într-un spirit liberal necorupt, în urma alianţei cu Voiculescu? Este monstruos şi revoltător ce se întâmplă.
N-aş fi crezut niciodată să fiu martorul unei asemenea strâmbări a drumului acestui partid în care am crezut mai mult decât în oricare altul. Răul pe care Crin Antonescu îl face azi ideii liberale în România este incalculabil. Intrarea în coaliţia stângii va ruina partidul, îi va anula credibilitatea, va duce la anihilarea singurului nucleu de europenism pe care-l mai aveam.
Priviţi şi mamutul cu picioare de lut al PDL-ului: nimic de făcut, vorba lui Băsescu. Şpăgari, traficanţi de influenţă, interlopi de cea mai joasă speţă protejaţi de colegii lor din parlament. În condiţiile în care se punea problema aderării la spaţiul Schengen. E de necrezut şi de neiertat. Ştiam, fireşte, că PD, fostul partid al lui Roman, nu era decât latura mai reformatoare a FSN-ului. Dar Băsescu îl ridicase de la 7 la sută şi-i dăduse oarecare credibilitate. Azi buldogul muşcă mâna care l-a hrănit. Nimic pe lume nu m-ar mai putea determina să votez vreodată un asemenea partid, nici măcar, ca până acum, ca să aleg răul cel mai mic. De fapt, îmi dau seama cu tot mai mare uimire că la alegerile următoare n-am pe cine vota. O să-l votez naibii pe Dan Diaconescu, ca bâlciul să fie deplin. Măcar aflu şi eu dacă e adevărat că înecatul de la Cernavodă a călătorit în timp ca să-i ucidă pe părinţii fetei...
Dacă nu cumva oamenii curaţi din PDL, aripa lor liberală, îşi vor da seama, acum, în ceasul al unsprezecelea, că nu mai are sens să rămână lângă şpăgari şi nemernici. Nimic nu-i mai reţine acolo. Nu mai pot avea nici speranţa câştigării alegerilor, nu mai pot conta nici pe sprijinul preşedintelui. Creuzetul lor de idei a fost sufocat de fumul gros al greilor partidului. Nu s-a ales nimic din eforturile lor de clarificare doctrinară. Visez la constituirea unui partid mic, deocamdată fără pretenţii de ascensiune la putere, cu Monica Macovei, Valeriu Stoica, Sever Voinescu, Teodor Baconschi, Cristian Preda şi ceilalţi de aceeaşi calitate, un partid cu care să mă pot identifica, pe care să-l pot vota ştiind că nu are şanse, dar măcar s-o fac cu inima împăcată.
Monstruoasa coaliţie poate să se instaleze la guvernare, Crin sau Ponta se pot aşeza pe tron, la Cotroceni. Fie ce-o fi şi întâmplă-se ce s-o-ntâmpla, căci schimbări în bine nu mai aştept. Dar aş vrea să ştiu şi eu că mă reprezintă cineva în spectrul politic, căci doar fiecare dintre noi trebuie să se regăsească undeva. Cel mai cumplit lucru care ţi se poate întâmpla e să te trezeşti dimineaţa, să te uiţi în oglindă şi să nu vezi pe nimeni. Asta este, de două decenii, viaţa politică a României: o oglindă goală, cu luciul mâncat de pete, în care nu se mai recunoaşte nimeni.
Vineri, 11 Februarie 2011
sursa: Evenimentul Zilei
duminică, 13 februarie 2011
WikiLeaks, poveste veche...Autor: Mircea Cărtărescu
Am fost invitat o dată la un festival de literatură din Luxemburg. Am trăit atunci, câteva zile, într-o opulenţă pe care nu numai că n-o meritam în niciun fel, dar nici nu mi-am dorit-o vreodată.
Hotelul în care am stat era construit deasupra unui cazinou şi avea geamurile sigilate. În anii ’70, am înţeles, destui inşi care pierduseră la ruletă se defenestraseră la diverse etaje ale hotelului. În cameră aveam porţelanuri chinezeşti veritabile şi, pe pereţi, desene cu semnături faimoase. Ca să ajungem în sala festivalului traversam un mare teren de golf. Pe drum eram depăşiţi de maşinuţele electrice ale jucătorilor de golf, pline de crose şi alte accesorii. Era ca-n filme.
Intrai apoi într-o clădire unde, în hol, te întâmpinau mese încărcate de pahare cu şampanie. Altele erau acoperite cu farfurii pline de tartine cu caviar şi creveţi, ca şi de dulciurile cele mai sofisticate. De altfel, cât am stat acolo, mesele au fost neruşinat de bogate. Uite că şi literatura e bună la ceva, îmi spuneam: mă adusese ca prin magie din Colentina mea de baştină, unde stăteam în două camere strâmbe şi igrasioase, până în acel somptuos paradis.
Surpriza mă aştepta în sala festivalului însă, căci, să nu ne facem iluzii, totul se plăteşte în lumea asta. Directorul era un poet bătrân, uscăţiv şi lung ca o prăjină, cu o mare eşarfă roşie în jurul gâtului. Invitaţii erau aproape numai din lumea a treia, majoritatea arabi, dar şi africani, asiatici, aborigeni, urmaşi ai incaşilor sudamericani... Rasa caucaziană era reprezentată, în afară de mine (care, recunosc, o reprezentam destul de prost) de un mic grup de americani între care se distingea o doamnă ce trebuie să fi fost o frumuseţe la vremea ei.
Directorul festivalului a ţinut o cuvântare de deschidere fulminantă despre imperialismul în acţiune, despre săracii planetei, de spre nedreptăţile sociale, dar mai ales despre America, o adevărată ruşine a lumii actuale. America era, dacă-l credeai pe vorbitor, Sodoma şi Gomora lumii de azi. Americanii apăreau ca o adunătură de cretini obezi conduşi de generali însetaţi de sânge. Numele lui Marx era cel mai frecvent în discursul inaugural, dar apăreau şi altele, între care al lui Fidel Castro şi Che Guevara, văzuţi ca nişte mari eroi.
Mă rog, mi-am zis. Părerea omului. Nu era prima dată când auzeam discursuri antiamericane. De curând mă certasem o noaptentreagă cu un prieten, care susţinea că America e cel mai nedemocratic stat din lume. "Cum? Mai nedemocratic decât Coreea de Nord? Mai nedemocratic decât Libia? Decât China?", îl întrebam uluit. Da, mai nedemocratic! Peste câţiva ani, acest amic, care trăise ani de zile în State, avea să exulte la distrugerea turnurilor gemene.
Dar festivalul a continuat în aceeaşi notă, ba chiar într-un crescendo burlesc. Poeţii iranieni, irakieni, somalezi, ugandezi, venezueleni, costaricani etc., etc. s-au întrecut în a-l depăşi pe director în ieremiade împotriva opresorului universal, Statele Unite ale Americii. Cei mai tari au fost însă americanii înşişi. Ce era la gura lor! "America e un stat banditesc, e ticălosul lumii, criminalul lumii!", striga doamna cu pricina, poetă reputată la ea acasă, într-un lung poem. Din celelalte alocuţiuni am aflat că aceeaşi ţară era un stat poliţienesc, condus de un guvern din umbră, în care oamenilor le era frică încontinuu, sunt urmăriţi şi perse cutaţi zi de zi. Eu tocmai fu sesem în State cu vreo doi ani în urmă şi nu mi se păruse că am fost urmărit, dar mai ştii păcatul? Iar tipii de pe stradă erau destinşi şi zâmbitori, poate că învăţaseră să se prefacă la perfecţie...
În pauze, prietenii săracilor de pretutindeni se adunau în jurul meselor cu şampanie şi caviar. Deveneau simpatici şi umani, era o plăcere să vorbeşti cu ei. Aveau toţi cele mai noi gadgeturi şi haine de la firmele reputate. Reîntorşi în sală, însă, redeveneau fiare.
Eu m-am mărginit să citesc o poezie de dragoste şi am fost singurul care n-a semnat declaraţia comună împotriva imperialismului american. La o asemenea cinică dovadă de indiferentism politic răspunsul comun a fost ostracizarea: nici nu mi-au mai vorbit, nici nu m-au mai invitat la acel festival vreodată. Pagubă-n creveţi, ca să zic aşa.
Julian Assange nu e un lup singuratic. Ura de sine a Americii e produsul secundar al unei mari democraţii. Ea nu ar fi posibilă în altă lume. Până la urmă, ea e încă o dovadă de toleranţă şi stabilitate a unui sistem politic imperfect, dar mai apropiat de normalitate decât majoritatea celorlalte.
sursa:Evenimentul Zilei 10 decembrie 2010
Hotelul în care am stat era construit deasupra unui cazinou şi avea geamurile sigilate. În anii ’70, am înţeles, destui inşi care pierduseră la ruletă se defenestraseră la diverse etaje ale hotelului. În cameră aveam porţelanuri chinezeşti veritabile şi, pe pereţi, desene cu semnături faimoase. Ca să ajungem în sala festivalului traversam un mare teren de golf. Pe drum eram depăşiţi de maşinuţele electrice ale jucătorilor de golf, pline de crose şi alte accesorii. Era ca-n filme.
Intrai apoi într-o clădire unde, în hol, te întâmpinau mese încărcate de pahare cu şampanie. Altele erau acoperite cu farfurii pline de tartine cu caviar şi creveţi, ca şi de dulciurile cele mai sofisticate. De altfel, cât am stat acolo, mesele au fost neruşinat de bogate. Uite că şi literatura e bună la ceva, îmi spuneam: mă adusese ca prin magie din Colentina mea de baştină, unde stăteam în două camere strâmbe şi igrasioase, până în acel somptuos paradis.
Surpriza mă aştepta în sala festivalului însă, căci, să nu ne facem iluzii, totul se plăteşte în lumea asta. Directorul era un poet bătrân, uscăţiv şi lung ca o prăjină, cu o mare eşarfă roşie în jurul gâtului. Invitaţii erau aproape numai din lumea a treia, majoritatea arabi, dar şi africani, asiatici, aborigeni, urmaşi ai incaşilor sudamericani... Rasa caucaziană era reprezentată, în afară de mine (care, recunosc, o reprezentam destul de prost) de un mic grup de americani între care se distingea o doamnă ce trebuie să fi fost o frumuseţe la vremea ei.
Directorul festivalului a ţinut o cuvântare de deschidere fulminantă despre imperialismul în acţiune, despre săracii planetei, de spre nedreptăţile sociale, dar mai ales despre America, o adevărată ruşine a lumii actuale. America era, dacă-l credeai pe vorbitor, Sodoma şi Gomora lumii de azi. Americanii apăreau ca o adunătură de cretini obezi conduşi de generali însetaţi de sânge. Numele lui Marx era cel mai frecvent în discursul inaugural, dar apăreau şi altele, între care al lui Fidel Castro şi Che Guevara, văzuţi ca nişte mari eroi.
Mă rog, mi-am zis. Părerea omului. Nu era prima dată când auzeam discursuri antiamericane. De curând mă certasem o noaptentreagă cu un prieten, care susţinea că America e cel mai nedemocratic stat din lume. "Cum? Mai nedemocratic decât Coreea de Nord? Mai nedemocratic decât Libia? Decât China?", îl întrebam uluit. Da, mai nedemocratic! Peste câţiva ani, acest amic, care trăise ani de zile în State, avea să exulte la distrugerea turnurilor gemene.
Dar festivalul a continuat în aceeaşi notă, ba chiar într-un crescendo burlesc. Poeţii iranieni, irakieni, somalezi, ugandezi, venezueleni, costaricani etc., etc. s-au întrecut în a-l depăşi pe director în ieremiade împotriva opresorului universal, Statele Unite ale Americii. Cei mai tari au fost însă americanii înşişi. Ce era la gura lor! "America e un stat banditesc, e ticălosul lumii, criminalul lumii!", striga doamna cu pricina, poetă reputată la ea acasă, într-un lung poem. Din celelalte alocuţiuni am aflat că aceeaşi ţară era un stat poliţienesc, condus de un guvern din umbră, în care oamenilor le era frică încontinuu, sunt urmăriţi şi perse cutaţi zi de zi. Eu tocmai fu sesem în State cu vreo doi ani în urmă şi nu mi se păruse că am fost urmărit, dar mai ştii păcatul? Iar tipii de pe stradă erau destinşi şi zâmbitori, poate că învăţaseră să se prefacă la perfecţie...
În pauze, prietenii săracilor de pretutindeni se adunau în jurul meselor cu şampanie şi caviar. Deveneau simpatici şi umani, era o plăcere să vorbeşti cu ei. Aveau toţi cele mai noi gadgeturi şi haine de la firmele reputate. Reîntorşi în sală, însă, redeveneau fiare.
Eu m-am mărginit să citesc o poezie de dragoste şi am fost singurul care n-a semnat declaraţia comună împotriva imperialismului american. La o asemenea cinică dovadă de indiferentism politic răspunsul comun a fost ostracizarea: nici nu mi-au mai vorbit, nici nu m-au mai invitat la acel festival vreodată. Pagubă-n creveţi, ca să zic aşa.
Julian Assange nu e un lup singuratic. Ura de sine a Americii e produsul secundar al unei mari democraţii. Ea nu ar fi posibilă în altă lume. Până la urmă, ea e încă o dovadă de toleranţă şi stabilitate a unui sistem politic imperfect, dar mai apropiat de normalitate decât majoritatea celorlalte.
sursa:Evenimentul Zilei 10 decembrie 2010
Un costum gol în fruntea mulţimii-Mircea Cartarescu
A trecut şi ziua moţiunii ca şi când n-ar fi fost. Parcă de moţiuni ne arde nouă? Sau de orice altceva? Au fost şi proteste de stradă. Împotriva cui? Nu se ştie.
Căci nu ştiu, în acest moment, să avem un guvern, nici nu ştiu să avem un popor. În acest moment nu avem nimic, nici în instituţiile statului, nici în stradă, nici în sediile partidelor, nici în ambasade, nici în creiere, nici în frigidere. Niciodată, dar absolut niciodată în istoria acestei ţări neantul cioranian n-a fost mai desăvârşit, mai fără speranţe. Ah, fericite vremuri când eram băsescian! Credeam în ceva, poate prosteşte, speram ceva, poate atins de orbire sau de nebunie. Aveam sentimentul că merg pe un drum, şi nu într-un gol scitic fără cărări şi repere. Fericite vremuri când oameni serioşi mai puteau crede sincer în Crin Antonescu, în moguli, în ce mai vreţi dumneavoastră. Sunt convins că azi nici ei nu mai cred în nimic.
Două nimicuri, cel din parlament şi cel de pe stradă, s-au reunit ieri într-o imagine emblematică pentru golul istoric în care trăim. L-am văzut pe copilul bătrân Ponta, acest produs nesărat al nomenclaturismului la a treia generaţie, acest nepot al lui Iliescu şi fiu al lui Năstase, conducând mulţimile ca un Coriolan Drăgănescu în cea mai tâmpită montare după Caragiale făcută vreodată. Ponta înconjurat de huliganii Stelei - iată noua imagine a noii revoluţiuni. Ponta cu tricolorul la gât, mânjind şi acest ultim simbol al mândriei noastre de sine, aruncându-l şi pe el în batjocură şi derizoriu. Ponta, cel mai prost demagog al PSD-ului, cel mai cusut cu aţă albă. Ponta, al doilea Geoană ţopăind pe caldarâmul Bucureştiului, care, ca şi hârtia, rabdă orice. Cum nu l-au linşat miile de oameni cinstiţi, muritori de foame, care-au ieşit în stradă nu instigaţi de PSD cu falseturi politicianiste, ci pentru că guvernul Boc a depăşit orice măsură a birurilor şi năpăştilor? Cum nu au văzut ei în micul Titulescu (ce blasfemie!) reprezentantul cel mai sfruntat al îmbogăţiţilor de pe urma politicii, alături de modelul său, penalul Adrian Năstase?
Este de neînţeles cum PSD-ul însuşi îl rabdă pe Ponta în fruntea lui, afară numai dacă nu-l cred un inofensiv om de paie al puternicilor din umbră. După ce epocile Iliescu şi Năstase s-au dus, acest partid, altădată măcar odios, periculos, redutabil în felul său, a ajuns pe mâinile unor marionete de care te-apucă râsu’-plânsu’. Cum era să fie preşedinte, astăzi, Geoană, cu sprijinul inconştienţilor de liberali? Gafele lui Cioroianu în politica externă ar fi fost azi exemple de înţelepciune faţă de ce-ar fi făcut acest Pinocchio de Dâmboviţa. Dar şi mai grotesc ar fi să ne pricopsim cu Ponta. Geoană are măcar ceva ingenuu, el chiar crede în vrăjitoria flăcării violet, el chiar a ţopăit sincer, ca un copil, când s-a crezut preşedinte. Ponta ar fi anomia întruchipată, vidul în costum Armani. În "Omul invizibil" vezi un costum fără nimeni în el care se mişcă şi vorbeşte. Te uiţi pe mâneci: nimic. Te uiţi prin gaura gulerului: nimeni. Ăsta e Ponta, un costum gol în fruntea unui partid de coropişniţe.
Sunt convins că, la fostele alegeri, Geoană şi Crin chiar s-au plăcut. Naiba ştie ce chimism îi trăgea unul spre altul. Poate fiindcă sunt nişte ageamii simpatici amândoi. Dragostea e oarbă, se zice. Nu te apuci să faci schimb de tricouri cu cineva pe care nu-l poţi suferi. Dar e la fel de limpede că Ponta şi Crin nu se iubesc. Fiecare se simte nelegitim în vârful partidului său, unde s-au cocoţat fără niciun merit real. Fiecare se teme de celălalt, ca nu cumva, prin nulitatea sa, să pară mai reprezentativ electoratului decât el. Crin e peştele mic într-un acvariu, el n-are de ales decât între cei doi peşti mai mari decât el: cine-l va înghiţi primul? Dacă m-ar întreba pe mine, eu i-aş spune: lasă- te înghiţit de PDL. Măcar au L-ul agăţat în coadă. Măcar mai au o brumă de orientare de dreapta. Să te-nghită Ponta e să te înghită neantul valah. E să te desprinzi de Europa şi să migrezi către Moldova, Ucraina şi Belarus.
Se spune că istoria e mai întâi dramă, iar apoi se repetă ca farsă. La noi evenimentele sunt de la început farsă, ca apoi să coboare într-un derizoriu grotesc, al gândacilor luptându-se la firul ierbii. Chiar asta a fost ieri, când şeful PSD, păzit de geniul bun al venitorelui României, a condus mulţimile spre biruinţă, încercând să imite revoluţia din 1989. Un costum gol, cu tricolorul la gât, răspunzând la numele de Coriolan Drăg...
sursa: Evenimentul Zilei
Căci nu ştiu, în acest moment, să avem un guvern, nici nu ştiu să avem un popor. În acest moment nu avem nimic, nici în instituţiile statului, nici în stradă, nici în sediile partidelor, nici în ambasade, nici în creiere, nici în frigidere. Niciodată, dar absolut niciodată în istoria acestei ţări neantul cioranian n-a fost mai desăvârşit, mai fără speranţe. Ah, fericite vremuri când eram băsescian! Credeam în ceva, poate prosteşte, speram ceva, poate atins de orbire sau de nebunie. Aveam sentimentul că merg pe un drum, şi nu într-un gol scitic fără cărări şi repere. Fericite vremuri când oameni serioşi mai puteau crede sincer în Crin Antonescu, în moguli, în ce mai vreţi dumneavoastră. Sunt convins că azi nici ei nu mai cred în nimic.
Două nimicuri, cel din parlament şi cel de pe stradă, s-au reunit ieri într-o imagine emblematică pentru golul istoric în care trăim. L-am văzut pe copilul bătrân Ponta, acest produs nesărat al nomenclaturismului la a treia generaţie, acest nepot al lui Iliescu şi fiu al lui Năstase, conducând mulţimile ca un Coriolan Drăgănescu în cea mai tâmpită montare după Caragiale făcută vreodată. Ponta înconjurat de huliganii Stelei - iată noua imagine a noii revoluţiuni. Ponta cu tricolorul la gât, mânjind şi acest ultim simbol al mândriei noastre de sine, aruncându-l şi pe el în batjocură şi derizoriu. Ponta, cel mai prost demagog al PSD-ului, cel mai cusut cu aţă albă. Ponta, al doilea Geoană ţopăind pe caldarâmul Bucureştiului, care, ca şi hârtia, rabdă orice. Cum nu l-au linşat miile de oameni cinstiţi, muritori de foame, care-au ieşit în stradă nu instigaţi de PSD cu falseturi politicianiste, ci pentru că guvernul Boc a depăşit orice măsură a birurilor şi năpăştilor? Cum nu au văzut ei în micul Titulescu (ce blasfemie!) reprezentantul cel mai sfruntat al îmbogăţiţilor de pe urma politicii, alături de modelul său, penalul Adrian Năstase?
Este de neînţeles cum PSD-ul însuşi îl rabdă pe Ponta în fruntea lui, afară numai dacă nu-l cred un inofensiv om de paie al puternicilor din umbră. După ce epocile Iliescu şi Năstase s-au dus, acest partid, altădată măcar odios, periculos, redutabil în felul său, a ajuns pe mâinile unor marionete de care te-apucă râsu’-plânsu’. Cum era să fie preşedinte, astăzi, Geoană, cu sprijinul inconştienţilor de liberali? Gafele lui Cioroianu în politica externă ar fi fost azi exemple de înţelepciune faţă de ce-ar fi făcut acest Pinocchio de Dâmboviţa. Dar şi mai grotesc ar fi să ne pricopsim cu Ponta. Geoană are măcar ceva ingenuu, el chiar crede în vrăjitoria flăcării violet, el chiar a ţopăit sincer, ca un copil, când s-a crezut preşedinte. Ponta ar fi anomia întruchipată, vidul în costum Armani. În "Omul invizibil" vezi un costum fără nimeni în el care se mişcă şi vorbeşte. Te uiţi pe mâneci: nimic. Te uiţi prin gaura gulerului: nimeni. Ăsta e Ponta, un costum gol în fruntea unui partid de coropişniţe.
Sunt convins că, la fostele alegeri, Geoană şi Crin chiar s-au plăcut. Naiba ştie ce chimism îi trăgea unul spre altul. Poate fiindcă sunt nişte ageamii simpatici amândoi. Dragostea e oarbă, se zice. Nu te apuci să faci schimb de tricouri cu cineva pe care nu-l poţi suferi. Dar e la fel de limpede că Ponta şi Crin nu se iubesc. Fiecare se simte nelegitim în vârful partidului său, unde s-au cocoţat fără niciun merit real. Fiecare se teme de celălalt, ca nu cumva, prin nulitatea sa, să pară mai reprezentativ electoratului decât el. Crin e peştele mic într-un acvariu, el n-are de ales decât între cei doi peşti mai mari decât el: cine-l va înghiţi primul? Dacă m-ar întreba pe mine, eu i-aş spune: lasă- te înghiţit de PDL. Măcar au L-ul agăţat în coadă. Măcar mai au o brumă de orientare de dreapta. Să te-nghită Ponta e să te înghită neantul valah. E să te desprinzi de Europa şi să migrezi către Moldova, Ucraina şi Belarus.
Se spune că istoria e mai întâi dramă, iar apoi se repetă ca farsă. La noi evenimentele sunt de la început farsă, ca apoi să coboare într-un derizoriu grotesc, al gândacilor luptându-se la firul ierbii. Chiar asta a fost ieri, când şeful PSD, păzit de geniul bun al venitorelui României, a condus mulţimile spre biruinţă, încercând să imite revoluţia din 1989. Un costum gol, cu tricolorul la gât, răspunzând la numele de Coriolan Drăg...
sursa: Evenimentul Zilei
marți, 1 februarie 2011
Egipt
"Nopti lungi si triste
Acasa ma gandesc
Si pe voi acolo va zaresc
Sint nopti pline de groaza pentru mine, in razboi
Sint nopti de basm acolo la voi
Si Doamne, pentru ce o viata de cosmar
Si pentru cine se moare in zadar
Sint nopti pline de groaza
Cand teama mi-e sa simt
Sint nopti de basm de care nu mai stiu "
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)